Cateodata, avem acea dorinta de cautare a unui CEVA. Este cea mai incurabila boala omeneasca. Avem tot timpul tendinta sa fortam limita spre marginea prăpastiei, spre un alt taram, spre cer, spre Cosmos. De cele mai multe ori in aceasta ratacire nu suntem singuri.
V-ati intrebat: de ce? Pentru ca tot timpul facem alegeri, care ne duc spre alti oameni, spre vise. Ca un şoc electric uşor, simţim timp îndelungat urma acelei mâini pe piele, iar ori de câte ori ne dorim să scăpăm de furnicăturile acelea ciudate, intervin alţi oameni şi alte şocuri. Totul se transformă într-un fel de dependenţă masochistă. Tanjim dupa alti oameni, care sa ne inspire si care sa ne ridice din plafonarea rutiniera. Noi, credem ca aceasta ne curata cojile incertitudinii ca sa ajungem mai usor la vis si in tot acest flux al interactiunilor necesare cu Celalalt, ne doare, ne framanta abandonarea celor din traseul parcurs deja. E ca si cum ne servim de niste marcatori rutieri, care nu ne mai sunt necesari si pe care ii lasam la margine pe sosea.
Cat de mult dor rupturile cu partile stabile din noi, acele forme iregulate, unice ca marginile unui diamant!
Intr-un final, vine o singuratate printre atatia oameni. Nu mai putem gandi curat si autentic. Suntem prea ocupati sa gasim oameni, sa mentinem oamenii.
Unii se opresc. Da, se opresc pentru ca au nevoie sa se izoleze si sa fie fericiti in singuratatea lor o perioada. Lipsesc fisurile provocate de atatea ciocniri umane. Isi cresc muguri noi pe ramurele, ce cresc undeva pe tulpina suspendata in aer. Fără rădăcini. Fără ţărână.
Pentru că bobocii de floare ieşiţi din mugurii aceia aerieni, par ofiliţi şi trişti, ei revin printre oameni. Să îşi fixeze rădăcinile în oameni, nu în ţărâne, pentru ca inţeleg ca ei sunt una cu ceilalţi, un fel de suflet comun, care nu mai poate fi bucăţit şi altoit.
Şi alţii se opresc, alegand o singură ramură vecină. Are loc o altoire în vid. O îngemănare, care din lipsă de suport solid, dă naştere unei aceleiaşi specii: omul cu dor de oameni.
Dar cei mai multi inainteaza. Sunt ametiti si mult prea obositi ca sa gandeasca...
Cineva realizeaza ca ne stau ochii atât de des spre orizont, încât spre interior nu mai putem privi decât ca şi cârtiţele? Orbite de umblAtul in tunelurile adânci şi lungi...
Si ma intreb, de pe margine: oare nu cumva ceea ce ne innobileaza, ne si omoara?! Oare nu cumva curiozitatea, ce ne indeamna sa ne miscam, sa progresam, ne arunca treptat si sigur in prapastie?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu